Achiziția cărților în exces: pasiune autentică sau dependență comportamentală?
O confesiune-analiză despre cumpăratul compulsiv de cărți și ce am înțeles despre mine din asta.
Ce o să citești?
Cum am ajuns de la câteva cărți „de citit” la a cumpăra tomuri întregi „ca să le am în casă”
Ce simțeam de fapt când îmi cumpăram cărți
Ce legătură are anxietatea cu teancurile de cărți
Mai cumpăr cărți compulsiv sau nu?
Într-o iarnă, când am ieșit la -10 grade să-mi iau comanda de cărți de la easybox, am simțit rușine. Aveam deja sute de cărți necitite acasă și eu nu mă opream din cumpărat. În momentul ăla, s-a întâmplat ceva în mine, am simțit că stomacul mi se strânge. Și că trebuie să stau un pic de vorbă cu mine. De ce atâtea cărți? Una e să le citești, alta e să fii maestră de tsundoku.
Dar să începem cu începutul.
Salut, sunt Sorina și sunt dependentă de cumpăratul cărților.
*Bună, Sorinaaaa*
(Dac-am fi în America, probabil așa ar suna confesiunea mea. Dar nu suntem, așa că citește mai departe să vezi cum sună.)
Prima fază. Mirosul cărților și gustul libertății
2011. Am intrat la facultate. Cu bursă. Sentimentul de libertate pe care l-am avut când am ajuns într-un anticariat și mi-am cumpărat primele cărți încă e foarte viu în mine.
Fast-forward, la final de an, cumpărasem în jur de 70 de cărți (din care am citit jumătate) și pe care a trebuit să le transport în frigider acasă (irelevant, dar mi se pare o metaforă faină). Se putea mai bine, se putea mai mult, însă aveam de citit enorm pentru facultate. Și o viață care trebuia trăită, deși o petreceam mai mult în mijloacele de transport, citind, haha.
Super fast-forward, anno domini 2020.
Pandemie, stat în casă. Mai mult decât un introvertit serios. Prima dată, impulsiv, adică puțin research, cărți cumpărate după un amestec de intuiție cu ce vedeam că se citește pe un grup de Facebook. Nu aveam o busolă internă bine calibrată după care să mă ghidez.
Mai trece un an și nimeresc într-un colț de Instagram, #Bookstagram, iubitori de lectură, de cărți, care arată ce citesc, opinează, recomandă etc. Aici am început să mă pierd și să ajung să comand tomuri întregi de cărți din anticariate și nu numai, să vânez tot felul de reduceri, până am ajuns într-un punct.
Într-o iarnă, prin februarie 2023, primul gând pe care l-am avut a fost... negândit, a venit peste mine ca un bulgăre de zăpadă în ureche: îmi mai vine o comandă de cărți, cel puțin 10, 10 cărți care stau lângă celelalte sute necitite. Îmi e rușine de mine.
Așa că a început să bată Socrate la ușă:
- De ce ai nevoie, de fapt?
- Știi că ai nevoie și de alte lucruri, nu? (Niște pijamale noi, de exemplu)
Am nevoie. Sau așa îmi spun.
Întrebările nu au avut un ecou atât de clar, au sunat mai mult ca o critică de tipul: Sorina, chiar sunt foarte multe cărți la care tu nu ajungi. Și nu vorbim de rafturi de sus aici. Vorbim de cărți pe care doar le cumperi. Nu ăsta e scopul. Cel puțin nu al tău, din ce știu.
Dar, din momentul ăla, am început să fiu mai atentă la ce-mi cumpăr, deși începusem procesul ăsta după primele luni de pandemie, când mi-am dat seama c-am băgat în coș cărți cu care nu aveam nicio treabă. Și am îmbrăcat faza asta în: îmi cumpăr doar ce am nevoie.
Aveam o busolă internă acum, însă oferta era la fel de variată, anticariate multe, interesele și curiozitățile mele fără margini.
Normal că am nevoie de literatură japoneză, de toate cărțile lui Kawabata (pe care nu le-am terminat de citit, btw, a scris și mult) plus alte cărți legate de cultura japoneză. Normal că am nevoie de x carte de beletristică de la editura Polirom, ediția aia care nu se mai găsește pe nicăieri.
*Dacă ar fi să vedem și cealaltă perspectivă, e destul de fain să ai sute de cărți în casă. Am chef să citesc un thriller? Am în casă. Am chef/nevoie să citesc ceva scris de Levi-Strauss? Am. Ficțiune? Am. Clasici? Am. Contemporani? La fel. Sincer, e foarte satisfăcător să întinzi mâna și să iei o carte bună. Și înțeleg și conceptul de antilibrary al lui Umberto Eco, but still…
Ce e prea mult strică. Și ce e puțin n-ajunge, deși în cazul ăsta nu se aplică.
„N-ai de ce să te simți rușinată”
După ce am recunoscut față de mine că treaba asta a scăpat de sub control, am început să discut și cu alți oameni. Deși e cam complicat să ai o discuție obiectivă cu oameni care cumpără la fel de multe cărți. Măcar unii dintre ei le și citeau.
Oricum, mesajul a fost să stau liniștită că măcar nu-mi cumpăr haine sau produse de make-up, nu că ar fi ceva rău în asta.
Și-n momentul ăla chiar am ajuns să conștientizez 100% că ar trebui să mă apropii serios de situație și să descopăr ce e-n spate. Și asta în timp ce-mi era foarte rușine de ce am devenit: o colecționară fără spațiu-n casă, căreia-i cad cărțile în cap și citește cu viteza unui melcișor ieșit la plimbare după ploaie.
Iar aici simt nevoia să spun că una e să-ți cumperi multe cărți, dar să le și citești și alta e doar să cumperi 20 de cărți în fiecare lună și să citești 2, 3. Iar eu eram în a doua categorie.
Și iar vine Socrate și-mi bate la ușă:
-Ce simți când cumperi cărți? (Foarte blunt așa)
Chiar, ce simțeam?
Cred că mă simțeam safe. Am crescut cu o bibliotecă modestă pe care o exploram de la 3 ani și mi se părea ceva superb, nemaiîntâlnit. De la 6 ani, cititul a cam devenit activitatea principală care mă calma.
Apoi, era ceva din dependența colecționarului. Vânam ediții rare, care nu se mai reeditau și pe care trebuia neapărat să le am.
Și mai era ceva, practic cheia: cumpăratul compulsiv de cărți mă ajuta să nu mă mai simt copleșită de anxietate măcar pentru câteva momente.
Nu am fost diagnosticată cu tulburarea anxioasă și nici nu vreau să mă autodiagnostichez acum, însă îngrijorarea constantă, intensă, neliniștea, insomniile, grijile fără sens, eu le trăiam cam... mereu.
Ceea ce mă aduce la...
Depedența (mea) comportamentală
Există două tipuri de adicție: de substanțe și de comportamente.
Ei bine, ghici ce aveam eu.
Din nou, nu am fost diagnosticată, însă când te simți copleșită și primul lucru pe care-l faci e să iei telefonul și să intri pe site-uri de anticariate sau edituri care au măcar 10% reducere și să te convingi că hey, era la reducere/hey, cartea aia e de la autorul preferat/hey, aia costă doar 5 lei, trebuie s-o cumpăr, iar asta se cam întâmplă deja de câțiva ani, sincer acum, nu era ok pentru mine.
Într-un articol din Psychology Today despre cum se poate aplica conceptul de dependență comportamentală la unii colecționari de artă, neurocercetătoarea Shirley Muller zice așa (într-o traducere aproximativă):
,,Nu-i de mirare că dependența comportamentală există, dacă ne gândim că traseele neurobiologice din creier implicate în acest tip de dependență seamănă cu cele responsabile pentru abuzul de substanțe. Ambele implică dopamina, substanța care alimentează circuitele de recompensă și consolidare a comportamentului. De asemenea, ambele duc la o reducere a conexiunilor neuronale din cortexul prefrontal, ceea ce face ca atenția să se fixeze pe stimulii legați de activitatea sau substanța preferată. În plus, atât dependența de substanțe, cât și cea comportamentală sunt strâns legate de depresie și anxietate.’’
Mai exact, dependențele comportamentale (cum sunt cumpărăturile compulsive) acționează în creier cam la fel ca cele de substanțe, adică implică dopamina, „substanța plăcerii”, care ne face să repetăm acel comportament. În timp, creierul începe să se concentreze doar pe acel stimul, iar controlul impulsurilor devine dificil.
Asta e explicația mai mult sau mai puțin științifică la cum simțeam eu că mi se inundă creierul de plăcere în timp ce mai dădeam o comandă cu cărți.
Unde sunt acum
Acum sunt ok, după un detox în care nu am mai cumpărat nicio carte timp de trei luni, văd lucrurile un pic mai clar, iar conștientizările pe care le-am adunat pe parcurs m-au ajutat destul de mult.
Însă, poate lucrurile ar fi stat diferit dacă dețineam un castel gotic sau măcar o bibliotecă. Însă, uneori (ceva în mine îmi șoptește de cele mai multe ori) lipsa resurselor, a spațiului, în cazul meu, pot fi pedagogi excepționali.
Oricum, cel mai teamă mi-a fost de faptul că după detox o să cumpăr 50 de cărți. Nu am cumpărat 50, dar am cumpărat vreo 7. 7 într-o lună. Mult, puțin, nu știu. Pe Instagram, în highlightul Visceral Book Detox am ținut un fel de jurnal despre experiența asta, dacă e de interes.
Mai e de menționat faptul că anxietatea mai există doar episodic și destul de rar, datorită sportului, terapiei, oamenilor decenți din viața mea și a unui efort conștient continuu.
Sper ca această confesiune să te ajute, în ritmul tău, să ajungi și tu la întrebările care contează:
De ce am nevoie cu adevărat?
Ce gol încerc să alin?
Îți mulțumesc din 🫀 că ai citit Reflecții viscerale.
Dacă ți-a stârnit vreun gând, vreo introspecție sau ți-a fost de folos într-un fel, scrie-mi. Chiar mi-ar plăcea să știu.
Și dacă ți-a venit în minte cineva căruia i-ar prinde bine, dă-l mai departe.