Democrație tânără, iubirea
Ne reamintim că o democrație care funcționează este construită. În fiecare zi. De noi.
Ca-n poezia lui Nichita Stănescu, iubirea, la fel ca democrația, e liberă. Dar libertatea asta vine cu responsabilitate. Pe care trebuie să ne-o asumăm.
Ce vei citi:
Definiția democrației
Ce înseamnă democrația la nivelul unui om de rând
Scurt reminder că România nu a fost Neflix & chill ca acum
Ce facem de aici înainte?
Ce înseamnă democrația? Definiție largă
Democrație = în sens literal, guvernarea de către popor. Termenul provine din grecescul dēmokratia, format din dēmos („popor”) și kratos („putere” sau „guvernare”), fiind introdus în mijlocul secolului al V-lea î.Hr. pentru a denumi sistemele politice existente atunci în unele cetăți-stat grecești, în special în Atena.
În Atena acelor vremuri, democrația se traducea prin:
,,Toți cetățenii de sex masculin – dēmos-ul – aveau drepturi politice egale, libertate de exprimare și oportunitatea de a participa direct în viața politică. Era o formă de democrație directă, limitată desigur la un segment restrâns al populației, dar revoluționară pentru timpul respectiv.’’
Așa arăta începutul. Dar până să ajungă la noi, democrația a trecut prin secole de transformări, revoluții și compromisuri.
În România, momentul-cheie a fost Revoluția din 1989.
Ce ne-a adus Revoluția din 1989?
Ce înseamnă democrația la nivelul unui om de rând, ca mine, ca tine
Libertatea de a citi ce vrem noi.
Libertatea de a vizita orice țară de pe pământul ăsta (bine, în țări în care avem acord diplomatic).
Libertatea de a discuta orice subiect, în orice loc, la orice masă din orice bar, fără teamă.
Libertatea de a avea platforme de streaming pe care să ne uităm la Seinfeld sau Dr. House a cinșpea oară, dacă vrem.
Libertatea de a protesta pașnic asupra neregulilor.
Libertatea de a întreba ,,de ce?’’ pe oricine.
Libertatea de a fi priviți și tratați cu respect ca oameni, indiferent de culoarea pielii, de statut social, de afilierea la o religie sau nu, de dizabilități, de orientare sexuală.
Libertatea de a ne exprima fără să așteptăm aprobare.
Libertatea de a merge la psiholog ca să devenim mai conștienți de noi, de traumele prin care am trecut ca să nu le transmitem generațiilor viitoare.
Libertatea de a vota.
Libertatea de a nu fi de acord, dar de a rămâne împreună.
Și multe alte libertăți de care ne-am bucurat și, dată fiind situația actuală, sper să ne mai bucurăm.
De ce am enumerat toate astea?
Pentru că-n România, toate astea nu au fost primite cadou cu o fundiță roz deasupra. Au fost câștigate cu sânge, cu durere, cu lacrimi ascunse, uneori (probabil de mai multe ori decât pot eu să-mi imaginez) pe stomacul gol. În comunism, fastingul de azi era ceva normal.
Scurt reminder că România nu a fost Neflix & chill cum e acum
România a avut un moment de democrație care s-a frânt ca zborul unei păsări împușcate în 1938. Între cele două războaie mondiale, am avut vot universal masculin, mai multe partide politice, presă liberă, o Constituție modernă pentru vremea ei. Minuni fragile.
Apoi a venit dictatura regală, regimul legionar și guvernarea militară. În 1944, am întors armele, dar n-am mai apucat să respirăm.
Sub ocupație sovietică, democrația n-a murit într-o noapte, ci a fost sufocată treptat: prin frică, prin presiune, prin minciună, semințele neîncrederii fiind sădite calculat. Alegerile din 1946 au fost falsificate. Regele a fost forțat să abdice, iar în 1948, regimul comunist a șters tot ce a însemnat democrația.
Apoi, între 1948 - 1989, România a cunoscut epoca PCR-ului, adică a unui singur partid legal (știu, horror), iar din punct de vedere al structurii politice, un regim comunist de tip republică socialistă.
Practic, toată puterea politică era deținută de un singur partid (permis prin lege, da?) adică:
nu existau alegeri libere;
nu exista opoziție politică;
partidul îți dicta viața.
STATUL CONTROLA TOT.
Să citești ce vrei tu? Ha. Citești ce vrea Controlul Cărții.
De bine ce-a fost, oamenii s-au revoltat. Și, în 1989, la Revoluție, s-au înregistrat 5.205 victime - 4.089 de răniți și 1.116 morți (multe cifre, știu, dar o (re)amintire nu strică niciodată). Sau poate au un impact mai mare cuvintele astea:
,,Ar trebui să ne bântuie morții. Ar trebui să ne dea coșmaruri. Ar trebui să ne urle în urechi vocile copiilor schingiuiți.’’ – Gabriel Diaconu
Asta ca să nu mai spunem niciodată că a fost bine în comunism, mult mai bine ca acum.
Ăsta e exercițiul pe care vi-l propun, pe care l-am făcut și eu. Să stăm o clipă cu informațiile astea pe care sunt 100% convinsă că le știți, dar care, poate, au un ecou mai mare în pragul provocării peste care o să trecem. Împreună.
Și să ne reamintim că libertatea de care ne bucurăm nu e un dat. Astăzi, datorită sacrificiului lor, avem o Constituție în care:
,,România e stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.’’
Voi vă dați seama la ce putem da cu piciorul?
Ce facem de aici înainte? Cum construim o democrație care funcționează? (Hint: ieșim la vot pe 18 mai)
„Adăugăm că nu există guvernămînt mai supus războaielor civile şi tulburărilor lăuntrice decât cel democratic sau popular, pentru că nu există nici unul care să tindă atât de tare şi atât de continuu să-şi schimbe forma şi care să ceară atâta vigilenţă şi curaj pentru a fi menţinut în forma sa. Cetăţeanul, mai ales în statele cu această alcătuire, trebuie să se înarmeze cu forţă şi statornicie şi să-şi repete în fiecare zi a vieţii, în sinea lui, cuvintele unui virtuos palatin din Dieta Poloniei: «Mai bine o libertate primejdioasă decât o sclavie liniştită. Dacă ar exista un popor de zei, s-ar guverna democratic. Oamenilor nu li se potriveşte un guvernămînt atât de perfect»“. (Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 183)
În România cred că există curaj (cam impulsiv, necalculat), însă vigilență... nu prea.
Pentru că vigilența nu e instinctivă. Se cultivă în timp. Și are nevoie de câteva lucruri de bază:
gândirea critică,
asumarea responsabilității,
maturitate emoțională,
răbdare.
Ca țară, am trecut prin multe regimuri autoritare și prea multe „reconfigurări” ale realității ca să avem reflexe democratice sănătoase. Sau măcar reflexe.
Iar asta a lăsat răni adânci în mentalul colectiv. Mai ales într-o societate în care, timp îndelungat, NI S-A SPUS MEREU CE SĂ FACEM.
Ce chef de efort mai are creierul tău după asta? El funcționând oricum pe principiul economiei cognitive?
Pe lângă gândirea critică, și cultura dezbaterii a fost ceva exotic în ultimii 35 de ani. Și cum să nu fie dacă la educație am avut peste 20 de miniștri, fiecare cu propriul plan-simulacru de reformă? Să se vadă că se face treabă. Chiar dacă e haotic, necalculat, imposibil de susținut. Să bifăm acolo ceva.
Și atunci, ce facem ca să avem o democrație care funcționează?
Începem cu ceva simplu: mergem la vot. De fiecare dată, cu fiecare ocazie, fără scuze.
Dar înainte de vot, vine documentarea. Serioasă, din mai multe surse. Și dorința de a fi la curent cât de des se poate cu ce se întâmplă la noi în țară. Pe mine m-au ajutat și mă ajută, printre altele:
Sursele astea nu sunt bătute în cuie și mai sunt și altele, dar înțelegeți ideea.
Și apoi vine partea un pic mai dificilă: conștientizarea. Ne uităm în noi. Ce ne lipsește? Ce așteptăm să primim, dar nu facem nimic în sensul ăsta? Nu putem construi o democrație dacă nu începem cu noi, cu o igienă personală a propriei lucidități.
Nu cu reforme mari din prima, ci cu exerciții mici, constante:
„știu că nu știu, dar vreau să înțeleg”
stăm pe treapta curiozității, nu cea a superiorității
dialoguri reale, nu simulate
conversații în care nu ne batem în opinii, ci ne ascultăm, chiar dacă rămânem la idei diferite.
Democrația se învață.
Se exersează. Se greșește.
Se învață în fiecare moment în care nu iei totul de-a gata.
În care alegi să asculți și cealaltă parte. În care nu fugi și nu reacționezi cu furie când ți-e pusă la îndoială convingerea.
În spații în care ne contrazicem fără să ne anulăm demnitatea.
Se învață în fiecare moment de vigilență.
Nu avem exercițiul ăsta, dar îl putem învăța.
În loc de concluzie:
Sunt mulți români care spun că vor să fie liberi, dar vor pe cineva care să le spună ce să facă.
E normal. Am moștenit o cultură a fricii, nu a responsabilității. Comunismul și regimurile autoritare de dinainte nu ne-au învățat să gândim pe cont propriu. Ne-au învățat să așteptăm ordine.
Și da, e mai ușor să nu decidem. Să nu alegem. Să nu avem ce consecințe să ne asumăm.
Dar democrația vine cu exact opusul: cu responsabilitatea propriei libertăți. Pe care trebuie s-o exersăm. Lucid. Împreună. În fiecare zi.
Cum exersăm?
Cel mai simplu, cel mai concret, mergem la vot pe 18 mai.
Și facem tot ce ține de noi, în zilele astea și dincolo de ele, ca să păstrăm:
„România stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme (...), și sunt garantate.”
Ne vedem la vot!
Îți mulțumesc din 🫀 că ai citit Reflecții viscerale.
Dacă ți-a stârnit vreun gând, vreo introspecție sau ți-a fost de folos într-un fel, scrie-mi.
Și dacă ți-a venit în minte cineva căruia i-ar prinde bine, dă-l mai departe.