Despre citit și drumul spre sine
Prima parte.
Mai întâi a fost Joaca.
Apoi a venit Cititul, ca o completare firească a jocurilor solitare, inventate sau împrumutate.
Pe măsură ce conștiința de sine prindea contur, viața mea interioară a început să ceară prezență, răspunsuri, atenție. Așa că, cititul a devenit, treptat, nu doar sprijin, ci o parte din ființa mea.
Fără alte preludii, pentru mine, cititul nu a fost doar ancoră, alături de artă, în vremuri cu dantele din smoală, ci și torță pe drumul pavat cu Gnōthi seauton – Cunoaște-te pe tine însuți, înscripționat la intrarea în templul lui Apollo.
Combinat cu faptul că Socrate susținea că o viață neexaminată nu merită trăită (cam dur), cititul a devenit un soi de oglindă pentru mine. Uneori mai blândă, alteori tăioasă. O oglindă cu reflexii-întrebări, adică gânduri care cer introspecții și răspunsuri oneste despre cine sunt și cum gândesc.
Cititul mă ajută să-mi cartografiez gândurile, fricile, limitele. Uneori, îmi cere să sărbătoresc momentele în care, brusc, înțeleg unele episoade nerezolvate din viața mea. Le știți și voi, cele care tot rulează compulsiv în spatele minții, pe lângă emoții.
Cititul a fost primul meu pedagog fără chip, dar plin de blândețe și răbdare. Într-adevăr, e de două ori mai greu să te oglindești în paginile unei cărți, să nu primești răspunsuri directe, să bâjbâi printre înțelesuri întortocheate, însă faptul că nu primești motivație sub forma: nu te duce capul ăla deloc! a ajutat să-mi făuresc, în adâncul ființei mele, miligramul ăla de curaj. Care s-a multiplicat cu fiecare poveste și m-a ajutat să continui drumul.
Cititul a fost și e focul meu prometeic: mă ghidează pe drumul spre cunoașterea de sine, dar în același timp îmi amintește, prin fiecare umbră desenată pe pereții întunericului meu interior, că ce descopăr uneori despre mine e diferit față de percepția mea despre mine. Și nu e întotdeauna plăcut.
Bine, bine, Sorina, am înțeles, actul de a citi e magic, o adevărată călăuză pe drumul existenței, însă ce facem? Luăm așa o carte, apoi două, apoi trei și citim mult de tot, în speranța că ajungem, cândva, la cărțile-pedagogi care ne ajută în cunoașterea de sine?
Aici aș porni de la citatul lui Susan Sontag:
Read a lot. Expect something big, something exalting or deepening from a book. No book is worth reading that isn't worth re-reading.
Recunosc, în trecut, asociam cititul cantitativ cu superficialitatea.
Mai ales când discutam de un adult activ, nu liceean, nu student la litere sau alte facultăți cu profil uman, nu cineva care lucrează într-o editură. Menționez, când scriu cantitativ, mă refer la 25-30 de cărți citite pe lună. Însă aici sunt mai multe nuanțe la care vom ajunge la momentul potrivit.
Pe scurt, facem ce zice Sontag: Read a f* lot!
Însă cu un disclaimer: nu citim mecanic. Adică:
- Avem mintea în altă parte când citim
- Citim din presiune
- Citim din dorința de a părea intelectuali, dar nu integrăm nimic din ce citim
Și pot continua, dar sigur am înțeles toți idea.
Aș mai adăuga și: nu alegem mecanic.
Dacă privim cititul ca pe un instrument al cunoașterii de sine, atunci ar fi fain să învățăm să ne alegem singuri cărțile, nu să lăsăm trendurile să ni le aleagă.
Desigur, nu e exclus ca o carte în trend să ne vorbească, să ne facă să ne adresăm întrebările care contează. Acum depinde mult de fiecare cititor în parte. La mine nu funcționează. Ori sunt înainte de trend (Noi, carnivorii e un exemplu) ori citesc în 2030 o carte care a fost în trend în 2025, asta dacă ajung eu la concluzia că mă îmbogățește.
Te aștept pe data de 23 iulie să citești a doua parte a reflecției viscerale despre cum te ajută cititul să te cunoști mai bine.
Îți mulțumesc din 🫀 că ai citit Reflecții viscerale.
Dacă ți-a stârnit vreun gând, vreo introspecție sau ți-a fost de folos într-un fel, scrie-mi aici sau pe Instagram.
Și dacă știi că i-ar plăcea unui prieten sau unei prietene, dă mai departe.