Social media =/= prezența în propria viață
O reflecție despre social media, dopamină și prezența în viața reală.
Mulțumesc că ești aici cu mine în atelier și sper să te pună puțin pe gânduri ce citești.🫀
Încep reflecția viscerală de azi cu amintirea unui screenshot făcut la un story pe Instagram. Parafrazez: nu prea am poze de acolo (un eveniment) pentru că ne-am distrat, ne-am simțit bine, am fost prezente.
Am ținut minte ce am citit în screenshotul ăla pentru ce m-a făcut să conștientizez: că atât eu, cât și mulți alți oameni, suntem chronically online (îmi place expresia asta), adică prezenți poate prea mult timp pe social media. Uneori, într-un doom scrolling intens.
Cum ne trăim viața când suntem mereu online?
Îți amintești când te-ai așezat ultima oară la o masă, undeva într-un loc fain, ai comandat ceva de mâncare, ai socializat, te-ai simțit bine? Ai râs la gluma aia de ți-a ieșit berea pe nas? (tru’ story)
Da, fără vreun tag, fără Stories, postări pe Facebook etc. Adică să fii prezent(ă) acolo, să trăiești momentul, să te conectezi cu ceilalți fără vreun ecran pornit. Fără să expui nimic din momentele trăite pe rețelele sociale. Și fără să stai cu gândul că nu ai postat nimic pe rețele. Sau că nu ți-a dat nimeni tag.
Indiferent că răspunsul e ,,da’’ sau ,,nu, nu-mi amintesc, telefonul e o prelungire a mâinii mele’’ e ok. We’re not here to judge. Ci doar să devenim mai conștienți și, sper, mai sinceri cu noi înșine.
Gata, închidem seiful cu amintiri.
Revin. Cum ne trăim viața când suntem mereu online?
Fragmentat.
Pe fugă.
Facem totul pe grabă, fără a fi prezenți în realitate, ca apoi să ne rămână timp în plus pentru doom scrolling sau carouseluri cu info bites care ne creează iluzia că am mai învățat ceva nou astăzi.
Ceva care, probabil, se va pierde în măruntaiele ființei noastre pentru că n-am fost suficient de prezenți în viața reală ca să-l integrăm cu adevărat.
Sau nu neapărat, se va pierde pentru că e prea multă informație, iar creierul nostru n-a ajuns încă la zi cu epoca asta super rapidă.
Și când mă refer la prezență, mă refer efectiv să simți cum îți curge apa pe mâini când speli vasele. Să privești mai mult de 30 de secunde cum trece vântul prin frunzele alea de un verde crud care, btw, într-un episod din Black Mirror, e considerat un lux. Da, să ai o fereastră și nu ecrane în loc de pereți e lux. Nici nu mi se pare prea departe de realitatea noastră, sincer.
Să fii prezent = Să fii conștient de tine.
Viața reală devine plictisitoare după doom scrolling
Gândește-te că rețelele sociale sunt concepute pentru a menține utilizatorii implicați. Iar asta, pe termen lung, îți afectează creierul.
Cum?
Toate notificările, aprecierile sau comentariile declanșează eliberarea de dopamină, care face dificilă oprirea utilizării platformelor. Dopamina e o substanță chimică responsabilă și de comportamente care au la bază recompensa și anticiparea ei, printre altele.
Normal că alegem recompensa imediată aka dopamină ieftină (oare pot să-i spun simulacru de dopamină, adică o recompensă-iluzie?) în detrimentul altor activități care oferă dopamină într-un ritm mai lent.
Practic, dai scroll, creierul tău așteaptă ceva interesant/util/amuzant, rețelele fix asta îți livrează ca să mențină anticiparea constantă, pentru că, heey, algoritmi.
Avem tiparul ăsta: Scroll ➝ noutate ➝ dopamină ➝ mai mult scroll ➝ și mai multă anticipare ➝ micro-recompensă ➝ și de la capăt.
Practic, timpul petrecut online și mai ales scrollingul constant pe rețelele sociale ne dă peste cap ritmul interior, iar asta se reflectă în viața noastră reală.
Creierul învață să caute stimulare rapidă, ușor digerabilă, tolerează cu greu plictiseala (ați auzit cât de bine îi face unui copil să fie lăsat să se plictisească? și pe noi ne ajută), repetiția, procesele lente.
Mai zic ceva de atenție, de gândit în profunzime, uneori de a citi mai mult de 2 pagini dintr-o carte fără să verificăm telefonul? De faptul că afectează și somnul, crește anxietatea?
După atâta amar de dopamină în fiecare zi, cum să ni se mai pară atrăgătoare viața reală, care e de 💩 uneori, unde ritmul e diferit și nu e totul atât de alert? Unde nu învățăm ceva interesant în fiecare secundă? Sau trebuie să depunem mai mult efort față de îndoirea indexului în chip spasmotic?
Și, cel mai important, cum să mai fim prezenți aici?
O confesiune
Anul trecut, în luna octombrie, mi-am zis că am nevoie de o săptămână de pauză de la social media. Aveam probleme cu somnul mai rău ca de obicei, nu mă mai puteam concentra să citesc nici măcar 2-3 pagini legate dintr-o carte, simțeam prea multă anxietate. Nu mă simțeam eu.
O săptămână s-a transformat în două. Două săptămâni în trei, apoi mă gândeam destul de serios să închid Instagramul, deși-mi place să-mi exprim creativitatea acolo și să-mi aduc ideile la viață.
Ce pot spune e că aia a fost una dintre cele mai frumoase luni din viața mea. Somnul meu era ok, am citit o grămadă, în stilul meu fragmentat, but still. Eram prezentă în realitate, cu aparatul meu de fotografiat, cu lumina, în lumină. M-am simțit cel mai eu. M-am simțit ca la un spa pentru creier. Recomand 10/10.
Nu spun că acum nu aș fi prezentă, însă e un dezechilibru între timpul petrecut online și cel offline. Lucrez la asta pentru că, momentan, nu propovăduiesc renunțarea la rețele sociale, ci găsirea unui echilibru. Am reușit să-l găsesc după luna aia de pauză, dar alegerile din noiembrie și ce a urmat după l-au distrus. De atunci, mi-e greu. Dar nu am renunțat 😊
În loc de concluzii
Îți propun un exercițiu mic: fii sincer(ă) cu tine și întreabă-te cât de prezent(ă) ești în viața ta de când cu smartphone-urile, rețelele sociale & co.? Vezi ce-ți spun gândurile. Fii atent(ă) și la ce simți în corp.
Apoi, să nu uităm că rețelele sunt doar instrumente. Nu sunt bune, nu sunt rele. Aș zice că depinde doar de noi cum le folosim, dar dat fiind modul total nesustenabil și lipsit de etică în care sunt construite, aproape că nu mai depinde doar de noi în momentul ăsta.
Dar e datoria noastră să devenim mai conștienți de faptul că utilizarea în exces ne face din ce în ce mai puțin adaptați pentru viața reală. Și ne afectează prezența în propria viață.
Îți mulțumesc din 🫀 că ai citit Reflecții viscerale.
Dacă ți-a stârnit vreun gând, vreo introspecție sau ți-a fost de folos într-un fel, scrie-mi aici sau pe Instagram.
Și dacă ți-a venit în minte cineva căruia i-ar prinde bine, dă-l mai departe.