Nemuritorul lui Borges
Și arhitecturile interioare ale ființei.
În capul meu, Borges era scriitorul exotic lăudat de o veche și iubită apropiată, acum un eon, la masa pub-ului de lângă facultatea de filosofie. Doar că atunci nu era vorba de Borges, ci de Cortazar. Dulci confuzii umane.
De curând, am zis că e timpul să-l descopăr. Aveam Aleph în biblioteca adunată cu grijă și, după entuziasmul unei prietene care a citit volumul de povestiri, am simțit că e timpul. Mai ales că titlul mi-a reamintit de ceva: în tradiția mistică evreiască, Aleph simbolizează divinul și sursa supremă a întregii creații. Un concept la care îmi plăcea să mă gândesc îndelung. (Pentru un adolescent pre-internet era ceva enorm, mai ales într-un univers mic, străjuit de garduri înalte.)
Stilistic, Borges e foarte pe gustul meu. La prima citire l-am simțit ermetic, cu o frază densă, care semăna confuzie în mintea mea. Concis, atent la frazare (am aflat ulterior obsesia lui pentru simetrie și cum sculpta fiecare frază până la sânge) un poetic precaut, nu plictisește cu descrieri lungi și goale. Erudit, complex, a ajuns în profunzimea labirintului ființei lui și s-a întors metamorfozat în Tezeu.
Nu am raft fizic de recitiri, dar dacă aș avea, ar veni imediat după Orbirea lui Canetti și Sectanții lui Mamleev.
Nemurirea, ca un râu în deșert
Povestirea Nemuritorul m-a blocat.
La final, m-am uitat în gol un sfert de oră. După câteva zile am recitit-o și, cu toate că ermetismul s-a disipat, am simțit acea intimitate șocantă, ca și cum aș fi stat la masă cu anticarul, ca și cum eu aș fi primit cele 6 volume din Iliada lui Pope cu un manuscris enigmatic, nu prințesa Lucinge.
Nu mă așteptam să-mi văd scrise pe foaie zbaterile, îndoielile, căutările care mă duc și pe mine în labirinturi cu nouă uși, iar când pășesc pe cea de-a noua, îmi dau seama că m-am întors de unde am plecat.
În propria minte, un labirint cu balustrade în jos și scări inversate.
La recitire, am realizat de unde veneau intimitatea și senzația de apropiere: căutam amândoi același lucru – nemurirea – chiar dacă el o făcea în vremea împăratului Dioclețian, iar eu în 2025. Dar nu în stil SF, nu nemurirea cărnii, mai degrabă nemurirea văzută ca destinație în mișcare, în urma explorărilor continue ale spațiilor mele interioare.
Însă explorarea nu e întotdeauna plăcută. Nu e o drumeție montană cu cer albastru și ape limpezi.
De cele mai multe ori, potecile sunt întunecate, cu frici-deghizate-în-animale-sălbatice, cu puțină mâncare și prea multă deznădejde. Și cum destinația nu e fixă, nu are formă, e ca și cum aș fi ghidată de orbi.
De câte ori nu m-am rătăcit?
De câte ori am simțit că arhitectura ființei mele nu are sens?
E copleșitor.
Sufocant.
Întocmai ca plimbările nesfârșite ale lui Marcus prin Orașul Nemuritorilor, găsit în mijlocul deșertului.
,,La impresia de foarte mare vechime s-au adăugat altele: de nesfârșire, de cruzime, de nechibzuință complicată. Multe coridoare nu duceau nicăieri, multe ferestre erau atât de înalte încât nu puteai ajunge la ele, multe uși impunătoare dădeau spre celule minuscule, iar scările erau inversate, lucru de necrezut, aveau treptele și balustradele în jos.’’
Așa se simte descoperirea de sine.
Acestea sunt ecourile pe care le-a lăsat Nemuritorul lui Borges în mine. Povestirea e mult mai complexă, de aceea vă invit s-o descoperiți, dacă nu ați făcut-o încă și, după asta, s-o redescoperiți. Mi se pare că Borges așa merită citit.
Hay algo que es mucho mejor que leer, y es releer. Borges
Într-o traducere aproximativă: Există ceva mult mai bun decât a citi, și anume a reciti.
Îți mulțumesc din 🫀 că ai citit Reflecții viscerale.
Dacă ți-a stârnit vreun gând, vreo introspecție sau ți-a fost de folos într-un fel, scrie-mi aici sau pe Instagram.
Și dacă știi că i-ar plăcea unui prieten sau unei prietene, dă mai departe.
Mă duc să recitesc Borges. Îl ador.